A oprit, m-a strâns tare în brațe, cam așa cum o făceam când eram copil și-mi îmbrățișam "comorile", și mi-a spus șoptit cel mai frumos "te iubesc". A plecat de doar câteva minute, dar încă-l mai simt aici.. Hainele încă-mi miros a el și a visare! Mă macină încă o întrebare. Oare l-am găsit? Cred că da. Da. Trebuie să fie el.
E ciudat cum semănăm. Gândim la fel, vorbim la fel, trăim la fel. Suntem ca două plusuri ale aceluiași magnet. Și totuși nu ne respingem ci ne completăm cumva. Într-un mod bizar. Pare că-l cunosc de ani. Sufletul meu îl cunoaște și-l acceptă, fără teama. Pentru că atunci când îți găsești sufletul pereche, îți găsești în același timp imaginea în oglindă a sufletului tău.
Tu crezi în suflete pereche?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu