Rai/Iad.

 Astăzi vorbeam despre Rai și/sau Iad.

 Mi-am amintit că în urmă cu câțiva ani, cineva a încercat să-mi explice o variantă simplificată a celor două concepte. Rezumând pe scurt, gândește-te la un lucru care te face fericit/ă; ceva care-ți dă un sentiment frumos de împlinire sufleteasă, de liniște și de siguranță. Raiul cam asta înseamnă, să ai mereu această stare de bine, de armonie, de fericire. Acum gândește-te la ceva ce poți numi cea mai mare temere a ta; ceva care-ți aduce în suflet neliniște, melancolie, o stare depresivă. Ăsta e Iadul; vei fi nevoit să trăiești din nou și din nou acest sentiment, fără însă a-l putea învinge. Oricât ai incerca să-l faci să dispară, e mereu acolo..

  M-a făcut să mă întreb: oare care-i Raiul meu și care-i Iadul? 

  Cred că lucrul care mă face pe mine cea mai fericită e atunci când cineva drag mie reușește să spună "sunt mandru/ă de tine!". Să-ți explic: în viziunea mea, mândria asta atrage după sine admirație, iubire, respect, de altfel rețeta unei relații de succes (orice fel de relație).

  

M-am blocat puțin când a trebuit să caut un răspuns pentru partea a doua. Sunt multe lucruri care mă sperie, pe care încerc să le evit sau să mă lupt cu ele. Am ales unul și ăsta ar fi teama de singurătate. Nu, nu mă refer fizic. Ci la golul acela pe care-l simți în suflet, pe care nu-l poți umple cu nimic. 

 Te-ntreb, care-i Iadul tău?

Despre fete și băieți.

  Când eram mică, îmi doream să fiu băiat. Nu știu de ce, dar parcă viața lor mi se părea mai ușoară, mai lipsită de griji, de drame, responsabilități. Aveam mulți prieteni băieți cu care ieșeam la fotbal, handbal, cu bicicleta/skate-ul, urmăream împreună meciurile din numaiștiucare cupă/campionat și multe alte chestii care mi se păreau mie ”de băieți”, ba chiar mă îmbrăcam adecvat. :)

Apoi am crescut și s-au mai schimbat lucrurile.. Când m-am îndrăgostit pentru prima dată, am început ușor-ușor să explorez și cealaltă personalitate. 

  Se pare totuși că mi-a prins bine perioada aceea. Am învățat să văd lucrurile din ambele perspective, să înțeleg mai ușor mintea unui băiat, uneori chiar m-a ajutat să anticipez cum va reacționa într-o anumită situație sau ce vor/au nevoie dragii de ei.

  Fetele au tendința să dramatizeze (recunosc, și eu o fac în unele situații). Nu am înțeles niciodată tipele cărora le place un tip dar se ascund, așteptând ca el, printr-un miracol, să ghicească. Hai să vă spun un secret, nu sunt chiar atât de buni la jocul ăsta! Stau prost la capitolul subtilitate.

Ei nu caută să ”despice firul în 4”, nu supra-analizează orice situație/gest/frază pe care le-o spui. Pentru ei ce e în suflet/minte aia e și în cuvinte/fapte.. Evident, există și excepții, dar acum luăm totul ”din avion”.

  Altă chestie care mi-a atras atenția pe unul din site-urile de socializare a fost ”eu sunt fata, tu ești băiatul. dă-mi tu primul un sms sau azi nu vorbim”. Serios? Parcă vă doreați egalitate.. Și stai așa, cum rămâne cu ”cine te iubește sau îți simte lipsa, te caută”? Tot voi ați spus-o. 

Așa că pune mâna pe telefon și fă-ți treaba. :)

  În concluzie, de ce să-ți complici viața? Dacă iubești pe cineva, spune-i. Când te-ai decis tu s-o faci, poate e prea târziu..Și gândește-te că te scapă de atâtea bătăi de cap și suferință care te așteaptă în perioada ”oare cum ar fi dacă...?”. Dacă se întâmplă să eșuezi, nu-i nimic. Cazi, te ridici, te scuturi și pleci mai departe.

Ți-e dor de cineva, sună. Sau mai bine, du-te și caută-l. Niciodată nu ști ce întorsătură pot lua lucrurile.

Vrei să faci ceva, fă. Nu mereu trebuie să ai un motiv. Fă ce te faci fericit. (Dar ai grijă să fie și legal, totuși.)

P.S. Keep it drama free.

Apus.

Imi place sa privesc in fiecare seara de aici, de la fereastra mea apusul. 

Ai crede ca te-ai plictisi sa vezi mereu acelasi soare, acelasi loc, aceleasi blocuri, aceleasi strazi.. Dar e mereu altfel. Ieri, de exemplu, a fost cer senin. Soarele a venit cuminte si s-a ascuns dupa munte. Inainte s-a jucat putin cu copiii din parc, printre copaci si pe blocurile portocalii si albe, in buclele mele roscate, i-a facut sa zambeasca pe cei ce se intorceau obositi de la serviciu..

Azi sunt nori. Multi. Mi-au rapit soarele. Si ma-ntreb, oare mi-au citit sufletul? Si daca au facut-o, nu stiau ca am nevoie de el? Dar chiar si asa, eu stiu ca e acolo. O sa-mi amintesc de cum a fost ieri. Cald, copilaros, al meu. Si-l astept sa vina maine.. 

Oare maine ce-mi aduce?

Joc. În doi.

  Un joc în care totul îi părea străin.. Încerca uneori să-și  mascheze sentimentele cu o privire indiferentă.. Dar..pe cine încerca să păcălească? Nici ea nu credea propriul teatru.. Se simțea atât de puternică..de neînvins.. Acum însă, e îngenunchiată de-un sentiment pe care nu credea vreodată că o să-l cunoască. Începea să iubească, dar în același timp să urască. Se simțea stupid, dar în același timp genial.

Râdea mult, fredona mereu, zâmbea străinilor pe stradă, vedea lumea altfel, emana o energie copilărească. Se simțea bine. Nefiresc de bine.

  Era conștientă de ce simte și de cât de mult ar putea s-o rănească. O speria schimbarea și totuși se bucura de ea. În fiecare clipă. O speria cât de ușor și cât de departe își lăsase orgoliul.. Își lăsa viața, sufletul, totul în mâinile lui, știind că el n-ar răni-o niciodată.

  A realizat că tot ce și-a dorit vreodată era în fața ei, că nu iubise înainte să-l iubească pe el, că nu simțise înainte s-o atingă. Era un puzzle cu multe piese împrăștiate aiurea.. Cu iubire și răbdare, el începea să le aranjeze, una câte una, iar acum imaginea devenea din ce în ce mai clară. Credea cu tărie în "niciodată să nu spui niciodată", dar acum putea cu ușurință să spună că niciodată nu mai era nimeni ca el.

  Crezi că e prostesc, așa-i? Ți se pare greșit. Dar viața asta, și mai ales dragostea, e un joc pe care nu-l poți câștiga decât în doi. Ea-l alesese pe el. Era singurul care-o făcuse vreodată să se simtă atât de vulnerabilă, dar în același timp puternică. 

Pentru că "nu poți să cazi când ții pe cineva de mână".

Prietenie.

 Îți propun astăzi un exercițiu de imaginație..

Eu spun: "a fost lângă tine când erai fericit și se bucura sincer atunci când sufletul îți zâmbea. a fost acolo când ai căzut, când ai fost dezamăgit și ți-a șters lacrimile, spunându-ți mereu «mâine o să fie mai bine.». 

Sunt sigură că ai țintit măcar o dată în viață mult prea sus și n-ai putut ajunge singur, cred că și tu te-ai împiedicat în timp ce alergai în drumul tău spre fericire, dar a fost acolo și ți-a întins o mână, în timp ce te-ajuta să te scuturi de praf. 

Au fost și la tine nopți în care nu puteai să dormi sau te simțeai prea singur dar ai găsit mereu un adăpost în brațele lui sau în cuvinte dulci pentru că știa să pună cuvintele în locul potrivit, așa-i?"

Tu răspunde: nu-i așa că te-ai gândit la ei? 

 Așa-s prietenii!!

Despre jumătăți part 2.

  A oprit, m-a strâns tare în brațe, cam așa cum o făceam când eram copil și-mi îmbrățișam "comorile",  și mi-a spus șoptit cel mai frumos "te iubesc". A plecat de doar câteva minute, dar încă-l mai simt aici.. Hainele încă-mi miros a el și a visare! Mă macină încă o întrebare. Oare l-am găsit? Cred că da. Da. Trebuie să fie el.

  E ciudat cum semănăm. Gândim la fel, vorbim la fel, trăim la fel. Suntem ca două plusuri ale aceluiași magnet. Și totuși nu ne respingem ci ne completăm cumva. Într-un mod bizar. Pare că-l cunosc de ani. Sufletul meu îl cunoaște și-l acceptă, fără teama. Pentru că atunci când îți găsești sufletul pereche, îți găsești în același timp imaginea în oglindă a sufletului tău.

Tu crezi în suflete pereche? 

Despre iertare.

 Încep frumos, cu un "Hristos a înviat!", fiind în prejma sărbătorilor. M-am gândit, pentru că tot se vorbește în perioada asta de iertare, de cum ar trebui să fim mai buni, mai uniți și să încercăm la rândul nostru să nu greșim (eu aș spune că e totuși un ideal puțin cam nerealist..aș reformula în "să încercăm să greșim cât mai puțin") să-mi exprim propria părere.

 Eu încerc și vreau să iert. Nu pentru că sunt slabă, ci pentru că sunt destul de puternică să știu că oamenii fac greșeli! Pentru că oricine merită o a doua șansă (dar nu și a treia, a patra, etc.!!). Pentru că de cele mai multe ori, scopul lor nu coincide cu cine aș vrea eu să fiu, ce cred eu că ar trebui să fiu sau ce sunt. 

  Am încetat (sau cel puțin am încercat) să răspund unor răutăți sau provocări, pentru că roata se întoarce oricum, și fără ajutorul meu.. Eu poate aș acționa la nervi și la rândul meu m-aș transforma, orbită de lumea lor, tocmai în ceea ce blamez.

  

Mi-am făcut o "listă neagră" cu oameni care mi-au greșit, care m-au dezamăgit în ultimul timp. La prima vedere, pare destul de lungă. Alături, am încercat să înțeleg motivul sau calea care-a favorizat fiecare dezamăgire în parte. În unele cazuri, e posibil să fi "ajutat" și eu. Unii m-au mințit frumos pentru că au considerat că adevărul doare, unii nu au știut sau nu au avut destulă răbdare să mă cunoască suficient așa că nu mi-au oferit ce și cum am vrut unele lucruri, alții au făcut-o intenționat, știindu-mi slăbiciunile și lovind mai tare exact acolo!

  Bineînțeles, am greșit și eu. De cele mai multe ori fără să realizez. Am învățat însă un lucru important: fiecare părere de rău are trei părți esențiale: să recunoști și să-ți recunoști că ai greșit, să îți asumi greșeala și să incerci să o repari. Adesea oamenii uită de ultima parte, care după părerea mea, este esențială deoarece faptele sunt mai importante decât cuvintele!

Iertarea nu va schimba trecutul, dar are rostul ei. Îți schimbă viitorul:)

Timpul.

Mă gândesc de multe ori la cât de repede se scurge timpul și la cum ne schimbă sau ne schimbăm în timpul procesului ăsta.. Se spune că ar trebui să învățăm din greșelile altora pentru că nu vom avea timp să le facem noi pe toate.. Cred că e adevărat. Dar oare ne scutește de suferințe, eșecuri, ne oferă posibilitatea de a ajunge mai repede sau doar pe alt drum la ceea ce ne dorim defapt? 

  Odată cu trecerea timpului ar trebui să te maturizezi, să te gândești mai des la viitor, la casă, sănătate, la problemele și provocările pe care le aduce fiecare vârstă, sau mai bine spus etapă din viața ta.. Parcă începi să-ți pierzi din inocență, din încrederea pe care o aveai în oameni doar pentru că ajungi să-i cunoști mai bine și odată cu asta să fii dezamăgit mai des..Parcă dragostea\iubirea are alt "gust", alt sens, o despărțire doare mai puțin, nu mai simți că e sfârșitul lumii(așa cum o făceai la 15-16-17 ani) ci o iei ca pe un alt capitol al poveștii tale, un drum ajuns la sfârșit, și după cum bine știi, orice sfârșit reprezintă un nou început.. 

  Încearcă să păstrezi în suflet doar ce-a fost frumos, clipele în care ai fost cu adevărat fericit, clipele în care ai râs chiar și cu sufletul..Pe restul, cele rele, păstrează-le ca pe lecții sau obstacole pe care le-ai întâlnit în calea ta spre mai bine și peste care ai trecut. Gândește-te la asta când ți-e greu și-ți veo aminti și-ți vei demonstra treptat că și cât de puternic ești..

Despre prejudecăți.

 Mă lovesc în fiecare zi de oameni și prejudecățile lor. 

Mă întreb, de ce există?

 Oare toate aceste idei preconcepute se nasc din frica de a nu reuși în viață, din frica de a dezvolta o educație proprie și de aceea se apelează la ideile fixe pe care toată lumea le are și sunt cel mai ușor de aplicat? Ceea ce e cel mai trist e că fiecare generație va prelua aceste prejudecăți și va crește cu ele.

În zilele noastre, cel puțin în rândul tinerilor, cele mai elocvente exemple ar fi cele legate de anumite filme, cărți, genuri muzicale, artiști, evident combinate cu o cantitate mare din "spiritul de turmă".

 Citeam într-o lucrare a prof. Gheorghe Ceaușu, U.N.A.T.C Buc că "prejudecățile au o rezistență la schimbări, o rigiditate inerțială fixată prin repetare, astfel încât cei care li se supun automat nu le resimt ca pe un zid și din această pricină nu sunt deschiși la dialog, au certitudini și sunt suficienți. În acest din urmp caz, ele s-au transformat în obișnuințe care la rândul lor sunt argumente pentru o conduită normală."

 Spiritele libere sunt cei care gândesc în afara acestui "glob de cristal", astfel decât ne așteptăm de la ei judecând pe baza originii lui și mediului în care trăiesc. Ei sunt excepțiile iar cei care se supun la fiecare pas prejudecăților reprezintă regula, de fapt, aș spune, banalitatea. Nu vreți să încercăm să fim toți spirite libere? Poate putem schimba în vreun fel societatea, lumea în care trăim pentru că dacă vrei să schimbi ceva, începe cu tine. Nu poți pretinde de la alții ceva ce tu însuți nu ești în stare sau refuzi să oferi.

 Așa că taci și așteaptă să cunoști pe cineva înainte de a-ți face iluzii și păreri, așteaptă și ascultă să înveți să vorbești, uneori trebuie să taci să înțelegi ce să faci. Știu, e greu.. nici eu nu sunt adepta "taci și așteaptă", dar în cazul de față se justifică.  

Regrete.

Eu refuz să aștept ca inima să mi se oprească sau creierul să nu-mi mai funcționeze. Eu "nu sunt un corp însuflețit ci sunt un suflet încorporat".  Tot ce a rămas este ambalajul.

Știți viermii ăia mici, scârboși și urât mirositori care descompun cadavre? Ai mei se numesc simplu "regrete".

Regret că poate pe unii i-am dezamăgit, regret că am mințit, am fost rece cu oameni care poate-mi vroiau binele dar am fost prea oarbă să văd asta și i-am îndepărtat, regret că am dat o a doua sau a n șansă unor oameni care nu meritau iar pe alții i-am privat de acest privilegiu..Regret că nu am fost mereu așa cum și-au dorit părinții mei..Regret că unele relații s-au stins cu timpul..Regret că nu am fost mereu lângă cea mai bună prietenă a mea când avea nevoie de mine. Regret secunda în care m-am gândit că poate mi-ar fi mai bine fără el.

Nu regret însă că am iubit, chiar dacă prețul pe care l-am plătit a fost uneori unul mult prea mare.

Mi-am găsit cumva puterea de a merge mai departe, m-am încăpățânat să nu renunț la ce-mi doream chiar dacă părea imposibil și răbdarea mi-a fost răsplătită, ba chiar am primit și bonus!:)

Cuvinte.

 Pentru tine-s doar cuvinte, pentru mine-s bucăți de suflet.

Nu știu cum se face, dar mereu pare la fel. Mă refer atunci când îți pui sufletul pe tavă, în fața cuiva.. 

Sunt eu nebună, sunt singura care are nevoie și de cuvinte, de răspunsuri.. Sunt sute de întrebări, începând de la clasicul "de ce?" până la curajosul "ce-ar fi (fost) dacă..?"..  Dar unde-s răspunsurile? 

 Încă le aștept. De la mine, de la tine, de la oameni din jur care-mi știu poveștile..

 Să fie oare adevărat că "ce nu știi nu-ți poate face rău"? Dar cum rămâne cu "adevărul e bun la timpul potrivit"? 

Dacă o cetate se dărâmă devine ruină, pe când o movilă de gunoi rămâne gunoi. :)

ASCULTĂ. :)