Joc. În doi.

  Un joc în care totul îi părea străin.. Încerca uneori să-și  mascheze sentimentele cu o privire indiferentă.. Dar..pe cine încerca să păcălească? Nici ea nu credea propriul teatru.. Se simțea atât de puternică..de neînvins.. Acum însă, e îngenunchiată de-un sentiment pe care nu credea vreodată că o să-l cunoască. Începea să iubească, dar în același timp să urască. Se simțea stupid, dar în același timp genial.

Râdea mult, fredona mereu, zâmbea străinilor pe stradă, vedea lumea altfel, emana o energie copilărească. Se simțea bine. Nefiresc de bine.

  Era conștientă de ce simte și de cât de mult ar putea s-o rănească. O speria schimbarea și totuși se bucura de ea. În fiecare clipă. O speria cât de ușor și cât de departe își lăsase orgoliul.. Își lăsa viața, sufletul, totul în mâinile lui, știind că el n-ar răni-o niciodată.

  A realizat că tot ce și-a dorit vreodată era în fața ei, că nu iubise înainte să-l iubească pe el, că nu simțise înainte s-o atingă. Era un puzzle cu multe piese împrăștiate aiurea.. Cu iubire și răbdare, el începea să le aranjeze, una câte una, iar acum imaginea devenea din ce în ce mai clară. Credea cu tărie în "niciodată să nu spui niciodată", dar acum putea cu ușurință să spună că niciodată nu mai era nimeni ca el.

  Crezi că e prostesc, așa-i? Ți se pare greșit. Dar viața asta, și mai ales dragostea, e un joc pe care nu-l poți câștiga decât în doi. Ea-l alesese pe el. Era singurul care-o făcuse vreodată să se simtă atât de vulnerabilă, dar în același timp puternică. 

Pentru că "nu poți să cazi când ții pe cineva de mână".